Alina Radu: Europenii din Chişinău
Urmăresc cu un fel de curiozitate câţiva tineri cu educaţie europeană, ba chiar (fără să citez pe cineva anume) cu principii şi valori europene, care prin 2009 au venit de pe la Bruxelles, Praga, Londra, New York, ca să se alipească şi să pună umărul la europenizarea structurilor guvernamentale ale R. Moldova.
Cum de au venit? A fost prima întrebare pe care am auzit-o prin culise. Apoi: „Cu cât sunt plătiţi?”, după care „Au salarii impozabile sau la plic?”, apoi „Dar nu e prea mult pentru un începător în structurile de stat ale R. Moldova? Ce, unul care era în ministerul X sau în Departamentul Z nu putea face munca asta? Chiar cu salariu mai mic?!”.
De cealaltă parte, „europenii” se mai întâlneau pe la o bere şi îşi puneau şi ei întrebări: „Ai auzit de ministrul X, care a luat un împrumut de la bancă ca să supravieţuiască?”, „Ai auzit că B. pleacă înapoi, că pe S. o aşteaptă sora în SUA, că N. are o ofertă în Europa?”.
Cele două comunităţi se pare că nu s-au mai unit, nu s-au omogenizat, nu au făcut un tot comun. Tinerii veniţi din Europa au muncit după principiile de acolo, cu sete de transparenţă şi interes de democratizare, au refuzat toate apelurile şi presiunile rudelor şi cunoscuţilor, de genul „Eşti la Guvern, fă şi pentru mine asta”, au respins ofertele indecente, ba chiar nu au mai făcut shopping şi nu şi-au mai cumpărat nici măcar cărţile preferate, că nu prea aveau pe ce. De cealaltă parte, funcţionarii „domestici”, care muncesc cot la cot cu ei, au rupt cât au putut din orele de muncă, ca să vină mai târziu, să plece mai devreme, să mai obţină vreun cadou, vreo bucăţică de mită, să plece la piaţă cu maşina de serviciu, să îşi înscrie soacra la sanatoriu cu legitimaţia din Guvern, să aranjeze pe cineva, pe lângă cineva, să îşi mai ia un concediu medical ca să mai facă şi altceva.
În fine, a trecut un an, s-a trecut un Guvern şi am ajuns cu toţii iar la ora sincerităţilor. Majoritatea tinerilor „europeni” pe care îi ştiam veniţi să europenizeze Moldova, dacă nu au plecat deja, sunt cu un picior pe scara avionului. Sunt obosiţi. Nu doar de lipsa de progres la nivel naţional, ci şi de opoziţia pe care au întâlnit-o la nivel local, în colectivele în care au venit. Nici vechiul sistem nu se poate înnoi, dar nici noul nu mai poate aştepta.
Dacă careva dintre ei ar pretinde să rămână, perspectiva e clară: are nevoie de minimum 3000 de lei lunar ca să închirieze o garsonieră şi de alţi minimum 2000 – ca să plătească întreţinerea. Plus bani de mâncare, de transport, de cărţi. Fără bani de vacanţă, de bijuterii sau de i-Phone, are nevoie, doar ca să supravieţuiască, de 10 000 de lei pe lună. Vrea cineva dintre plătitorii de taxe din Moldova să îi plătească acestuia acest minim? Şi pentru ce anume? Ca să piardă timpul luptând cu învechiţii sistemului, care oricum au dreptul la muncă şi nu au obligaţia să se schimbe, să se modernizeze, să înţeleagă ce e laptopul şi la ce foloseşte navigarea pe internet.
Dar ce vor face aceşti tineri dacă se căsătoresc? Dacă nasc copii? Cum vor refuza să dea mită la naşterea propriului copil? Şi din ce să dea mită, dacă salariile sunt ca în Moldova, iar preţurile – ca în Europa? Dacă nu ar fi gustat din şansa europeană, le-ar fi fost mai uşor să se adapteze la modelul moldovenesc, pe ici cu mită, pe colo cu rugăminte, pe dincolo cu înjurături – şi aşa până trec primii 10-20 de ani, că pe urmă îi rabzi şi pe restul 20.
Ei, însă, au o traumă – un loc în Europa sau în SUA, care îi aşteaptă, care le oferă salarii după efort şi stabilitate pe gratis, care îi încurajează să studieze mai bine şi să muncească mai mult, şi o contraofertă – să lupte pe gratis, cu morile de vânt, dar acasă. Ce să facem? Să îi lăsăm să plece şi să se gândească restul vieţii că ar fi putut schimba ceva dacă…, sau să îi ţinem, să devină ca noi, toţi cei rămaşi?
Alina Radu, alina.radu@zdg.md
